Alexandru Darie: Gheorghe Dinica mi-a fost aproape ca un tata

 Regizorul Alexandru (Ducu) Darie a declarat pentru MEDIAFAX ca Gheorghe Dinica i-a fost "aproape un tata", pe genunchii caruia a crescut la Teatrul de Comedie, dar si un foarte bun prieten.

"Gheorghe Dinica m-a crescut pe genunchi. Am copilarit cu Gheorghe Dinica, Marin Moraru si cu tata (Iurie Darie, n.r.) la (Teatrul de, n.r.) Comedie", si-a amintit Alexandru Darie. "Nea' Gigi mi-a fost un foarte bun prieten si aproape ca un tata", a adaugat regizorul, director al Teatrului Bulandra din Capitala. (sursa:MEDIAFAX)

Despre cum se face teatru pe planeta Japonia, cu regizorul Alexandru Darie

24.09.2009

Regizorul Alexandru Darie va da din nou ochii cu publicul japonez al carui rasfatat a fost în multe stagiuni. Spectacolul sau “Anatomie. Titus. Caderea Romei” va avea zilele acestea o serie de patru reprezentatii pe tarâm nipon, prilej cu care seful Teatrului Bulandra si al Uniunii Teatrelor Europene a acordat un interviu în exclusivitate pentru cotidianul.ro.

- Ce cauta neamtu-n Bulgaria si Teatrul Bulandra la Tokyo?
- Ha, ha. Noi nu mergem sa ne aflam în târg, ca-n Caragiale din care citezi... Pe de o parte, anul acesta se împlinesc 50 de ani de relatii diplomatice cu Japonia, motiv pentru care s-au facut câteva schimburi culturale pentru a sarbatori “prietenia între popoare”, iar Teatrul Bulandra a gazduit lunile trecute reprezentatiile unor companii japoneze. Pe de alta parte, eu am o relatie speciala cu aceasta tara în care am lucrat si unde am avut unele dintre cele mai mari succese din cariera.

 -De pilda?
- Vom juca “Titus” chiar la Teatrul Kinokunia, unde eu am avut premiera la “Macbeth” acum zece ani.

- Spui titlul asta cu atâta seninatate. Nu o dai si tu mai dupa cires sa-i zici “piesa scotiana”? Nu ti-e teama de blestem?
- O spun cu toata convingerea. Uite, repet: “Macbeth”. Mie nu mi-a adus decât bucurie aceasta piesa, cu care am avut un imens succes. De fapt, recunosc ca înainte de a ne apuca de lucru am adus patru preoti shintoisti si am facut cu toata echipa o rugaciune de câteva ore de alungare a blestemului care planeaza asupra piesei.

- Pai asa se face teatru, mai nou? Cu voodoo?
- Uite ca la noi a functionat.

- Cum ai resimtit impactul dintre civilizatii?
- Prima data am fost în Japonia în ’91, când m-am dus cu “Mult zgomot pentru nimic”, pe care-l montasem la Oxford Stage Theater. Ei erau, înca de atunci, în secolul XXI. Am fost apoi de doua ori cu doua spectacole pe care le montasem la Teatrul Bulandra, “Poveste de iarna” si “Iulius Cezar”. Ba chiar “Iulius Cezar”, celebrul spectacol pe care eu l-am facut în 13 zile si nopti, a avut premiera absoluta la Tokyo. Trimisesem schitele pentru decor în Japonia si a fost gata înainte sa ne apucam noi de lucru în România.

- Dar de ce l-ati facut asa “heirupist”, în 13 zile?
- Nu am primit scena pentru repetitii decât cu 13 zile înainte de plecarea în turneu. Am repetat zi si noapte, ce-i drept cu o trupa rodata (multi dintre actorii de atunci joaca si în “Titus” si-ti pot povesti), am dat un “snur” aici, fara lumini, fara nimic si ne-am dus cu costumele-n valiza la Tokyo. Acolo ne astepta decorul facut impecabil dupa schitele scenografei Maria Miu. Dar pentru ca nu trimisesem schita pentru lumini, iar japonezii fara schite sunt morti, de cum am ajuns în teatru, tin minte si acum, era zece noaptea si toata lumea era la lucru, în par, light designerul a venit la mine disperat: “Unde sunt planurile de lumini?”, m-a întrebat. “Nu sunt”, am spus. Toti japonezii au facut ochii mari si au spus într-un glas: “Ooooooo!”. “Pai, unde sunt?” “În cap”, le-am zis si aia iar “Ooooooo!”. Nici n-am apucat sa termin bine de spus “Puneti un proiector acolo, trei acolo, aia asa, aia asa…” ca a si a aparut o armata de japonezi care a început sa se catere peste tot, pe scari, pe frânghii si sa faca ce le-am spus. Am mai repetat doua zile cu lumini si a treia zi am dat premiera cu un succes nebun.

- Cum ai “masurat” succesul? Ce unitate de masura ai avut?
- Uite, de pilda, ei au traditia ca, dupa spectacol, cine vrea, din public, poate sa mai ramâna la o discutie cu realizatorii. Se pusesera în acest scop în foaier vreo 20 de scaune. Ei bine, 300 de spectatori fusesera, câte locuri avea sala, si au ramas la discutii toti 300. Si au avut cea mai ciudata dorinta din câte am pomenit eu: voiau sa ne atinga, sa vada daca suntem “adevarati”. Incredibil. Asta se întâmpla la Teatrul Globe, care era o replica fidela a teatrului lui Shakespeare, asta, atentie, înainte de a se reface Teatrul Globe din Londra.

- Cum ai ajuns sa si montezi în Japonia?
- Cel mai important producator japonez, Hiroshi Sasame, venise la “Poveste de iarna” la toate reprezentatiile noastre de la Tokyo. Am aflat apoi ca fusese si la repetitii, ca se interesase cum am facut noi zapada si multe altele. El mi-a propus sa montez la Ghinza Season, un teatru situat în asa-numitul “Cartier al Aurului”, cea mai luxoasa zona din Tokyo. Acolo am montat “Omul cel bun din Seciuan” si apoi “Macbeth”. Asa ca am locuit ceva vreme acolo.

- Ti-a placut?
- La un moment dat mi se facuse dor de gunoaie. Nu mai suportam curatenia aia de farmacie. Acolo pâna si boschetarii sunt curati de nu-i deosebesti de alti trecatori. Si înainte de a intra în cartoanele lor se descalta, pentru ca în Japonia nu intri încaltat în nici o casa. Nici în cârciumi nu ai voie sa intri încaltat. E o cu totul alta lume. Când am facut, la întoarcere, escala la Londra, mi s-a parut asa de jegoasa, dar de o frumusete fara margini. Ma facea sa ma simt mai aproape de casa. Caci România anilor ‘90 era infinit mai murdara decât cea de azi.

- Si cu actorii de acolo cum ai lucrat?
- Sunt extrem de muncitori, dar complet diferiti de europeni. Au adevarate ciudatenii pentru noi. De exemplu, ei nu se ating unii pe altii. Se stie ca nici când se întâlnesc pe strada nu se pupa sau nu dau mâna. Au acele plecaciuni traditionale. A fost îngrozitor de greu sa-i conving sa faca gesturi care noua ni se par cât se poate de naturale. Actorii lor sunt de o tenacitate si de o dedicatie admirabile, dar la ei nu încape nici o secunda de improvizatie. Totul trebuie lucrat conform “scriptului”. Te întreaba de o mie de ori cum sa faca pâna ce-ti manânca capul. Când trebuie sa joace, o fac perfect din prima. Tin minte ca la prima lectura a piesei, eu am procedat ca la noi si ca în toata Europa. M-am asezat la masa, am mai stat la o mica sueta, am vorbit de una, de alta, asa, de “încalzire”. Dupa nici cinci minute a venit la mine regizorul secund sa-mi spuna ca actorii sunt impacientati ca nu începem. “Pai, am început”, am zis, “asta face parte din lucru”. Ca sa nu îti mai spun ca la prima lectura vin toti oamenii din teatru, de la director la femeia de serviciu. Se apleaca de câteva ori, se prezinta, spun cu ce participa ei la binele productiei, marturisesc ca tare se bucura ca lucram împreuna, dupa care asista toti la prima repetitie. Un alt lucru specific Japoniei este ca nimeni nu paraseste locul de munca pâna ce seful lui ierarhic nu a plecat. Eu, dupa ce terminam ce aveam de facut într-o zi cu unii actori, le dadeam liber. Ei bine, nu plecau pâna ce nu ieseam eu din teatru, chiar daca asta se întâmpla la miezul noptii.

- Toti lucreaza dupa “script”? Nu vin si ei cu idei?
- Asta nu e scris în codul lor genetic, cred. Sunt niste executanti perfecti însa. M-am distrat foarte tare când la “Omul cel bun din Seciuan” aveam în decor gunoi. Era pe acolo un container si Maria a mototolit niste ziare si le-a pus pe-acolo pe scena. La urmatoarea repetitie, ziarele disparusera. La fiecare repetitie, Maria arunca ziare pe jos, a doua zi nu le mai gaseam. “Ce se-ntâmpla?”, i-am întrebat. “De ce aruncati ziarele? Fac parte din scenografie.” “Ne pare rau, dar nu sunt pe schita.” Ei, nu zici ca a trebuit sa ia Maria din nou schitele sa le deseneze ziarele alea aruncate pe jos, ca ei altfel nu le lasau acolo nici morti? Deci, oamenii astia sunt de un profesionalism, de o disciplina si de o precizie pe care noi nici nu le visam.

- Tu ai reusit sa fii punctual acolo?
- Da. Îti dai seama ca-mi era rusine sa întârzii. Partea buna era ca repetitiile începeau la ora 13.00. Indiferent la ce ora te vedeai cu unul sau cu altul, salutul în teatru e “buna dimineata”. Dar nu ai idee despre ce înseamna la ei punctualitatea. Pâna si la bauta te duci la ora la care ai fost chemat. Nu ai însa ora de plecare stabilita, ceea ce e bine. La teatru au un ceas pe perete pe care îl vede si publicul. Când s-a facut ora fixa de începere a spectacolului, suna o sirena si începe. La secunda. Interesant este ca nu spun nimic daca esti european si întârzii. Pentru ca noi suntem alta “specie”.

- Stai ca tot nu-mi revin. Adica ei mor la locul de munca?
- Da. Chiar da. Unii au mierlit-o pe bune la birou. Notiunile de workaholic si de moarte prin epuizare cred ca-si au originile în Japonia. Noi nu riscam sa murim de prea multa munca, asta-i sigur. Bun, pe de alta parte, si supapele sunt altele. Eu n-am vazut în viata mea, nici macar la rusi, atât de multi oameni beti muci ca-n Japonia. Si femei superelegante. Le cadeau pantofii Gucci din picioare de manga ce erau.

- Banuiesc ca se îmbata programatic, numai dupa orele de serviciu...
- Poti sa fii sigura de asta.

- Se distreaza asa, într-un soi de disperare?
- Nu totdeauna. Nu uita ca au vestitele cartiere de gheise, unde distractia e adusa la rang de arta.

- Ai fost la gheise?
- Nu. Pe de o parte pentru ca e enorm de scump si pe de alta parte pentru ca nu m-a învatat nici un japonez cum trebuie sa ma comport acolo. Ca e un întreg ritual...

- Sunt multi români în Japonia?
- Nu, sunt foarte putini. Amuzant e ca am dat în orasul ala imens, cu 30 de milioane de locuitori, absolut întâmplator de un restaurant românesc care se numea… ghici cum ?

- Cum?
- “Darie”.

- Ei, cum asa?
- Da. Era restaurantul unui cuplu de japonezi, nici macar nu era facut de români, care vizitase România. Si cum se pregatesc ei pentru o vacanta la modul cel mai serios, nu stiu cum, în cercetarile lor, au dat peste romanul “Descult”.

- Ala cu “sa nu uiti, Darie”...
- Exact. Ei au crezut ca e un nume comun în rândul românilor si, uite asa, mi-am deschis eu restaurant la Tokyo.  (sursa:cotidianul)

Alexandru Darie îl „disputa” pe Marivaux la Belgrad

08.07.2009

De aproape doua luni, directorul Teatrului Bulandra si presedintele Uniunii Teatrelor din Europa (UTE), Alexandru Darie, este în repetitii la Teatrul Dramatic Iugoslav din capitala Serbiei.

Invitat de colegii sârbi, si ei membri ai UTE, sa monteze la Belgrad, Darie  a ales sa lucreze pe un text al unui autor clasic, si anume „Disputa” lui Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux, cel mai important autor francez de comedii din secolul al XVIII-lea. Darie nu e la prima întâlnire cu Marivaux, el montând nu cu foarte multa vreme în urma, la Bulandra, „Triumful dragostei”.
 
„Am ales, în urma unui casting, 8-10 actori, în cea mai mare parte foarte tineri”, a explicat Alexandru Darie în exclusivitate pentru Cotidianul. „M-au surprins foarte placut pentru ca, desi nu au multa experienta scenica, au, în schimb, o „nebunie” frumoasa si o daruire care-i motiveaza sa se deschida la orice propunere regizorala.

Nu am mai lucrat de multa vreme cu actori atât de dedicati care sa nu comenteze niciodata, ci sa fie gata sa o ia în fiecare moment de la capat. Nu stiu daca aceasta „nebunie” li se trage de la faptul ca sunt sârbi, dupa cum stim, oameni care nu se dau batuti cu una, cu doua, sau pur si simplu de la faptul ca sunt foarte talentati”, a comentat Alexandru Darie.
 
„Sunt foarte uimit ca un oras ca Belgradul, capitala unei tari care a trecut prin patru razboaie în trecutul ei recent, a reusit sa fie refacut complet. Impresionant este ca au lasat unele cladiri, cum e cea a fostului Minister al Apararii, în ruine si cu bombele aruncate de americani în ele, la vedere, pentru ca nimeni sa nu uite, fiindca, nu-i asa, cine îsi uita istoria e în pericol sa o repete”, a mai spus regizorul. „Chiar si cladirea Teatrului Dramatic Iugoslav a ars complet cu câtiva ani în urma. Au ras ruinele de pe fata pamântului si, pe aceeasi «amprenta», au ridicat în doi ani un teatru nou, modern, utilat dupa ultimul racnet. Este un vis pentru orice regizor sa lucreze într-un astfel de teatru. Si, când ma gândesc ca la Bucuresti cea mai «noua» tehnica de scena dateaza din anii ’60, ma apuca groaza”, a spus, mai în gluma, mai în serios, presedintele UTE.
 
„Disputa” este o coproductie între Teatrul Bulandra si Teatrul Dramatic Iugoslav si va fi prezentat în premiera în luna august în Muntenegru, la un festival plasat pe malul Marii Adriatice. Premiera oficiala va avea loc la Belgrad, în toamna. Spectacolul va putea fi vazut si de publicul de la Bucuresti, artistilor sârbi pregatindu-li-se la Bulandra o ministagiune. (sursa:cotidianul)

Alexandru Darie: Lumea vine la teatru pentru ca s-a saturat de politica

24.03.2009

Managerul Teatrului Bulandra, regizorul Alexandru Darie, marturiseste, intr-un interviu acordat NewsIn, ca apetitul publicului care umple, din nou, salile de spectacol se datoreaza, in parte, faptului ca romanii s-au plictisit cumva de politica, de criza, de televizor si de vesti proaste.

Reporter: Teatrul Bulandra are un repertoriu variat, atat cu piese clasice, cat si contemporane, la care toate reprezentatiile se joaca, practic, cu casa inchisa. Biletele se epuizeaza in doar cateva ore de la afisarea programului. Cum explicati acest succes? Care este "secretul"?
Alexandru Darie: Pentru noi, e un prilej de mandrie, de bucurie, pentru ca asa cum bine spuneti, repertoriul este variat, chiar daca noi n-am apucat, din cauza numarului mare de titluri si a festivalului pe care noi l-am organizat pana in decembrie, sa reluam toate productiile. Sunt cateva productii, inclusiv trei spectacole ale mele - "Triumful dragostei", "Anatomie Titus Caderea Romei" si "Ce pacat ca-i curva" -, care nu au fost inca reluate. Avem un repertoriu variat: de la "Blog the Theatre", cu care am lansat programul Bulandra Underground, pana la texte clasice, ca "Unchiul Vanea", "Lear" si altele.

Cred ca exista aici doua explicatii: pe de o parte, si aici trebuie sa fac plecaciune fata de public, este apetitul evident in crestere al acestuia pentru spectacolul de teatru, pentru spectacolul viu. Cred ca lumea s-a plictisit cumva de politica, de criza, de televizor, de vesti proaste si de altele, si cred ca, intr-un anume sens, exista o crestere generala a apetitului pentru teatru al publicului. Pe de alta parte, cum stiu ca nu la toate teatrele se intampla acest fenomen, cred ca este legat si de faptul ca am stiut noi cu totii, care am construit acest repertoriu, sa venim in intampinarea interesului publicului. Pentru ca, pana la urma, in repertoriul nostru exista texte diverse, dar care au un lucru comun. Si anume, sunt mari actori care joaca in aceste spectacole, fie ca e vorba de tineri sau de oameni cu experienta, si sunt viziuni regizorale foarte interesante, chiar daca uneori n-au fost bagate in seama de juriile UNITER, de-a lungul timpului. Si sunt atat regizori tineri, cat si mari regizori, fie ei romani sau nu, care au adus o viziune proaspata, noua, vie asupra textelor despre care vorbim. Combinatia asta, care a fost dintotdeauna a Teatrului Bulandra, n-am inventat-o eu. Combinatia intre o scoala de actorie foarte serioasa si viziuni regizorale inovatoare pe niste texte cunoscute sau nu publicului, cred ca asta e reteta succesului, pe care eu mi-am propus-o de la inceput. Asta am zis ca e cel mai simplu lucru prin care poti sa accesezi, ca sa folosesc un termen modern, interesul publicului.

- Cum se regaseste in cifre cresterea interesului din partea publicului, despre care vorbiti?
- Daca stagiunea trecuta jucam aproximativ 95 la suta din repertoriu cu casa inchisa, la ora asta pot sa spun, din fericire, ca procentul este de 100%. La niciun spectacol dintre cele 25 de titluri ale repertoriului nu sunt locuri libere in sala. Anul trecut, la peste 200 de spectacole, am avut mai mult de 50.000 de bilete vandute la cele doua sali, Izvor si Toma Caragiu. Este un numar enorm, iar asta tinand cont si de capacitatea salilor. O sala are 350 de locuri, iar cealalta sub 300 de locuri, la folosirea capacitatii maxime. Sunt spectacole unde sunt mai putine locuri, cum e „Crima si pedeapsa”, unde intra doar 99 de spectatori, pentru ca asa a fost gandit spatiul scenic de catre scenograf si regizor, sau alte spectacole unde intra 200 de spectatori. Sa aduni peste 50.000 de spectatori in aceste conditii este un lucru extraordinar.

Pot sa spun, pentru ca e o cifra publica, in anul bugetar care a trecut noi am vandut bilete de peste 11 miliarde de lei vechi, ceea ce e o suma considerabila pentru un teatru de marime medie si cu doua sali aflate in doua puncte diferite ale Bucurestiului, pentru ca si asta e o particularitate a teatrului. Practic, noi avem de dus in spate doua teatre; chiar daca administratia e intr-un singur teatru, pana la urma sunt doua sali, doua tipuri de cheltuieli de intretinere a acestor sali, cu numar dublu de decoruri si de costume. Va dati seama ca, la cate titluri sunt in repretoriul nostru, daca am avea o singura sala, n-am putea sa jucam intr-un an decat de doua ori fiecare dintre aceste piese.

- Si totusi, pentru a prinde un loc in sala la spectacolele Teatrului Bulandra, cu cat timp inainte ar trebui cumparat un bilet?
- Cam cu trei-patru saptamani inainte. Ele se pot si rezerva, iar acum suntem in teste cu sistemul de cumparare pe internet. Sper din suflet ca bugetul de anul acesta sa ne permita realizarea acestui proiect, iar toate testele sa se incheie pana la sfarsitul acestei stagiuni, in asa fel incat oamenii sa aiba posibilitatea de a cumpara bilete direct de pe internet, in timp real. Mai exista si alte teatre bucurestene si din tara care practica acest sistem, dar cumpararea nu se face in timp real. Sunt niste firme care rezerva niste bilete pe care, ulterior, le vand pe internet. Noi am dori sa facem, insa, un sistem real prin care omul, de acasa, sa-si aleaga spectacolul, sa-si aleaga sala, sa vada ce locuri sunt libere, sa le aleaga, sa le plateasca si sa ridice biletele in seara respectiva, de la un ghiseu de bilete special. Va trebui sa mai inventam un punct de predare a acestor bilete. Este o solutie care ne va mai scuti, poate, de mail-urile furioase ale spectatorilor frustrati ca nu gasesc bilete. Noi incercam sa-i ajutam. Sper sa mai schimbam, pana la sfarsitul stagiunii actuale, si numerele de telefon de la casele de bilete, sa avem un numar scurt, unic pentru casele de bilete, pentru ca accesul sa fie cumva mai usor.

- Care dintre proiectele Teatrului Bulandra va sunt mai apropiate, sentimental vorbind?
- N-as putea spune ca prefer o piesa anume. Mai exista si vorba aceea ca "ultimul copil nascut este cel mai pretuit". Sigur ca, acum, ultimele doua premiere ale teatrului sunt "Regele Lear", in regia lui Andrei Serban, "Lear", cum i-am spus noi, pentru ca distributia, dupa cum probabil stiu cititorii dumneavoastra, este exclusiv feminina, si "Orfeu si Euridice", spectacolul meu pe muzica, cel de-al doilea de acest gen de la Bulandra, dupa "Elizaveta Bam", in regia lui Alexandru Tocilescu. Acestea doua, "Orfeu" si "Lear", sunt ultimele care imi sunt, intr-un fel, cele mai apropiate, dar practic toate spectacolele pe care le avem in repertoriu le consider apropiate, pentru ca sunt rodul muncii mele, a colegilor mei - regizori, actori, scenografi, tehnicieni. N-as putea sa spun ca este vreun spectacol care nu imi place. In general, spectacolele care nu mi-au placut nu au vazut lumina rampei, iar cele pe care le-am apucat cand am venit la conducerea teatrului si am considerat ca nu sunt foarte interesante le-am eliminat din repertoriu.

-  Ati regizat si spectacole de opera. Daca ar fi sa alegeti intre regia de teatru si cea de opera, pentru care ati opta?
- N-as alege. Si n-as alege nici intre regizorul de teatru si cel de film. Am facut si videoclipuri. Sper ca, anul acesta, sa putem finaliza acel film pe care noi l-am castigat la CNC (n.r. - Centrul National al Cinematografiei). Deocamdata, cu criza asta, fondurile nu s-au aratat din cale-afara de generoase cu producatorii filmului, dar noi asteptam in continuare. Cred ca regia este un lucru care ma pasioneaza, indiferent ca este de opera, de televiziune, de film sau de teatru. Cred ca aceasta putere a creatiei este cea care ma atrage. Cel mai inspaimantator lucru pentru mine, ca regizor, este intotdeauna prima zi de repetitie, pentru ca scena este goala, nu se intampla nimic, nu exista nimic. Si in momentul in care iei prima decizie, dai prima indicatie primului actor, atunci e momentul cel mai cumplit, dupa care lucrurile incep sa se nasca intr-o logica a creatiei si cred ca asta este un dar de la Dumnezeu, pe care putini au bucuria sa-l aiba, din pacate, dar e un dar absolut nepretuit.

- Cum se numeste filmul pe care il veti realiza cu sprijinul CNC si de cand il aveti in plan?
- Finantarea a fost castigata acum doi ani, insa, din pacate, nu s-a putut realiza anul trecut. Speram ca anul acesta sa il putem finaliza. Filmul se numeste "Limani", iar scenariul a fost scris de Cristian Comeaga, care e si producator, cu cei de la Domino Film. Fiind un film de epoca, actiunea principala se intampla in anii '20 - '30, dar si in zilele noastre, este un film scump, in jur de patru-cinci milioane de euro. Pentru un film american, aceasta suma e nimic, dar pentru un film european, e mult. Noi avem de la CNC cam 10% din banii necesari.

- Credeti ca functia de manager de teatru poate influenta calitatea de regizor? Si daca da, in ce mod?
- Din pacate, o influenteaza intr-un fel de...nefel, in sensul ca iti mananca foarte mult timp. Iata ca eu, in acesti sapte ani in care am avut onoarea de a fi directorul Teatrului Bulandra, practic am facut doar trei spectacole si jumatate, pentru ca "Anatomie Titus Caderea Romei" il incepusem inainte sa preiau teatrul. Deci n-am facut nici macar sapte spectacole in sapte ani, ceea ce dovedeste ca aceasta functie iti mananca foarte mult din timp, pentru ca, pana la urma, responsabilitatea nu este doar de natura administrativa, de gestionare a banului, dar este in primul rand artistica. Atunci cand am invitat un regizor important sau un tanar regizor sa lucreze la Teatrul Bulandra, sigur ca am privit aceste proiecte, spre reprosul prietenilor, ca fiind ale mele, adica le-am dedicat intreaga mea energie, uneori chiar mergand la repetitii, vorbind cu actorii, implicandu-ma in aceste lucruri. Aici este problema principala, pentru ca, pe langa administratie, birocratie, hartogaraie si altele, lucruri pe care le face orice director de teatru, cei care sunt regizori au acest defect, in sensul ca raman fara timp.

Alti colegi ai mei actori, directori de teatru, au gasit mai cu usurinta timp sa joace. Fiindca aveau deja spectacole, au mai intrat intr-unul, in altul, au avut o continuitate. In plus de asta, am mai avut un alt principiu, pe care iar mi-l reproseaza prietenii, acela de a nu ma pune pe mine in fata. In multe alte teatre, chiar si din Europa Occidentala, cand un regizor preia un teatru, majoritatea spectacolelor din repertoriul teatrului respectiv la acel moment, in proportie de 90%, sunt creatia acelui regizor. Eu, insa, am crezut ca e de datoria mea sa nu acaparez Teatrul Bulandra. Poate unora nu le plac spectacolele mele. Si atunci am crezut ca trebuie sa pastrez un echilibru, inclusiv alaturi de colegul meu Alexandru Tocilescu. Si el, care ma ajuta de multe ori in ceea ce fac, a creat un numar de spectacole pe cele doua scene ale noastre si n-as fi vrut ca balanta sa incline in favoarea mea si in defavoarea altora dintre colegii nostri care au pus umarul la acest teatru chiar inainte de venirea mea. Acum imi doresc sa schimb putin aceasta politica, in sensul in care, asa cum ati spus, jucam cu casa inchisa, si as vrea sa lucrez mai mult, fie in acest teatru, fie in altele, dar ca regizor. As vrea sa fac mai multe spectacole, actorii ma doresc, si-ar dori sa lucreze cu mine si, de multe ori, ma cearta ca nu lucrez cu ei suficient de mult.

- Cum a ajuns Teatrul Bulandra sa fie membru al Uniunii Teatrelor din Europa? Si de ce a fost ales sa gazduiasca festivalul acestei uniuni?
- Uniunea Teatrelor din Europa a fost fondata de Giorgio Strehler, in urma cu aproape 20 de ani. Teatrele fondatoare au fost in numar de sapte la acea vreme. Pur si simplu, Strehler - un mare regizor si cel care conducea, pe atunci, Teatrul Odeon din Paris - s-a gandit sa-si adune prietenii care conduceau teatre foarte importante din Europa si sa faca aceasta Uniune. Ea intre timp s-a dezvoltat, sunt acum 15 teatre membre, Teatrul Bulandra intrand chiar de la al doilea an de la infiintarea Uniunii. Adunarea generala a Uniunii aproba intrarea sau chiar excluderea unui teatru din cadrul acestei organizatii. Teatrul Bulandra este singurul teatru de limba romana, dar nu singurul romanesc, pentru ca, anul trecut, s-a aprobat intrarea in cadrul Uniunii a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, un teatru tot romanesc, dar de limba maghiara, pentru ca s-a considerat ca spectacolele sale sunt foarte importante si ca acesta este un teatru foarte serios. Ca sa intri in Uniune, trebuie sa prezinti programul, sa fii un teatru public si, dupa ce reprezentanti ai uniunii vin sa vada spectacolele, programul artistic, discuta cu directorul teatrului, se recurge apoi la vot si se hotaraste daca intri sau nu. Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa a avut loc in fiecare an in alta parte si, pentru ca eu am fost si inca mai sunt presedintele Uniunii Teatrelor din Europa, am considerat ca este un moment extraordinar sa facem ultima editie a festivalului la Bucuresti. Acest lucru s-a intamplat in 2008, cand am avut peste 26 de titluri invitate, unele teatre venind si cu cate doua spectacole. Au fost peste 800 de artisti in scena, peste 52 de reprezentatii cu un numar foarte mare de spectatori. Si am intuit corect organizarea festivalului, anul trecut, in Romania, pentru ca, spre sfarsitul lui 2008, a venit criza economica, iar anul acesta va fi mai greu de organizat. Colegii nostri de la Teatrul Iugoslav din Belgrad vor incerca realizarea unui festival de o mai mica amploare, in acest an. Sa speram ca se vor gasi resursele necesare. Vestea buna este ca, si anul acesta, Comisia Europeana ne-a comunicat disponibilitatea de a spriji financiar Uniunea Teatrelor din Europa. Nu e o suma mare, dar este o suma utila.

- Asa cum spuneati, ati regizat spectacole de foarte multe tipuri. Pe unele dintre ele, ma refer la prezentarile de moda din anii '90, rauvoitorii le-au considerat „de compromis”. Cum le vedeti dumneavoastra?
- E treaba rauvoitorilor sa gandeasca asa. Pe mine, asa cum spuneam, m-au fascinat aceste lucruri. Nu cred ca este deloc injositor pentru un muzician sa cante si Mozart, dar si jazz sau folclor. Aceste experiente au fost pentru mine foarte importante. Ce-i drept, nu toate. N-ai de unde sa stii, cand te apuci de ceva, unde o sa ajungi, insa nu le consider deloc un compromis, nu numai pentru ca le-am facut, ci si pentru ca, pana la urma, au reprezentat o provocare. Sunt in lume regizori de cinema sau de televiziune sau de teatru care au facut si alte lucruri: au facut instalatii, au facut spectacole de moda, au facut happening-uri, au facut lucruri care nu intra neaparat in "fisa lor de post". Dar asta e un lucru care te tine viu. In schimb, daca vrei sa fii purist, poti sa fii. Dar, pana la urma, purismul nu aduce foarte multe lucruri. De exemplu, din experienta lucrului la „Orfeu”, va spun ca, daca n-as fi avut o pasiune pentru muzica, pe care n-am castigat-o facand opera ci mult inainte, daca n-as fi facut evenimente unde sa folosesc proiectii video, poate m-as fi descurcat mai greu cu acest tip de spectacol, unde sunt peste 60 de personaje in scena la un moment dat. Iar daca n-as fi facut evenimente de strada, poate n-as fi putut sa tin in mana si sa regizez ceva care are peste 15 actori in scena. E o meserie sa lucrezi cu multimi, cu mase de oameni, cu elemente de noutate, cu proiectii speciale, si iata ca ele au venit in teatru. Poate ca, daca n-as fi facut televiziune cat de cat, as muri de frica in momentul in care cineva mi-ar spune ca maine am prima mea zi de filmare. Daca as fi stat sa fac numai spectacole de teatru, cu doi-trei actori care stau si spun vorbe, poate ca as fi fost mai vaduvit. Asa ca nu-mi pare rau ca am facut aceste spectacole.

- Daca v-ar propune cineva acum, si ati avea si timpul necesar, ati face din nou acel gen de spectacole?
- Oricand.

- Sunteti fiul legendarului actor Iurie Darie, aflat la o varsta onorabila. Ce ati mostenit de la dansul, atat pe plan profesional, cat si ca om?
- Sunt multe lucruri pe care i le datorez. Ma bucur ca amandoi am putut sa ne bucuram, de curand, la aniversarea celor 80 de ani de viata ai sai. Cred ca am mostenit, in principal, o forma de cinste sufleteasca, si nu numai. Pot sa spun cu mana pe inima ca sunt un om cinstit. Nu sunt o persoana care a inselat vreodata pe cineva, care a mintit grav pe cineva, si acesta este un lucru destul de rar in meseria noastra, lucru care, insa, nu iti face bine de multe ori. Deseori trebuie sa fii foarte prudent, dar eu am incercat sa fiu cat de cinstit am putut. E o cinste si in a-ti face meseria, pentru ca exista situatii in care ai putea sa fii inselator, sa te folosesti de niste retete pe care le-ai invatat, sa te repeti, sa te autocopiezi in momentele in care ai o criza de inspiratie si te vezi dezgolit cumva in fata tuturor. Lucrul asta cred ca l-am invatat de la tatal meu, care n-a facut compromisuri niciodata cu meseria lui, chiar daca, si el, nu a facut numai actorie in sensul cel mai strict al cuvantului. Pe vremea aceea, nu se faceau reclame, dar a aparut in emisiuni pentru copii, in emisiuni de televiziune, a ilustrat carti, a facut o multime de lucruri pe care alti actori poate ca nu le-ar fi facut, dar le-a facut cu cinste si cred ca acesta este un lucru foarte important.

Iar al doilea lucru pe care cred ca l-am invatat este acela de a te dedica. Meseria aceasta nu se poate face cu jumatate de masura: ori o faci, ori n-o faci. Aici nu exista „nu pot”, „nu stiu”. Poate sa existe „nu am chef azi”. Cand nu ai chef, nu faci atunci sau treci peste, dar exista o dedicare asupra meseriei tale de actor sau de regizor, pe care cred ca am invatat-o de la el. Sigur ca m-am si luptat cu niste lucruri la el. In primul rand, cu faima pe care el o are, in sensul in care e un handicap cand, in primii 20 -25 de ani de viata, eu eram baiatul lui Iurie Darie, nu eram nimeni. E mai simplu pentru cineva care n-are aceasta povara sa faca ceva in viata decat pentru cineva care o are si tot timpul poate fi comparat.

- Ce cadou i-ati facut tatalui dumneavoastra la aniversare?
- I-am daruit un after-shave, pentru ca nu stiu cat se mai da el cu parfum la 80 de ani. Am venit de la Paris special pentru aniversare, pentru ca nu puteam rata asa ceva.

- Dumneavoastra ce va doriti la aniversarea celor 50 de ani de viata, in iunie?
- Imi doresc sanatate, liniste si putere de munca, pentru a-mi putea duce mai departe gandurile vizavi de Teatrul Bulandra si de teatru in general.

- Sunt lucruri pe care regretati ca nu ati avut timpul sau posibilitatea sa le faceti?
- Sunt multe. Nu regret, dar poate tanjesc dupa faptul ca n-am lucrat destul, atatea spectacole cate mi-as fi dorit. Al doilea lucru e faptul ca am intrat tarziu in Uniunea Europeana si intr-un moment in care toata lumea e in criza. Cu cativa ani in urma, ca urmare a activitatii mele de aproape trei ani la Mechelen, in Belgia, la un teatru privat, mi s-a oferit postul de director de catre cel care crease acest teatru si voia sa iasa la pensie. Pentru ca se intampla acum 13-14 ani, pentru mine era o provocare extraordinara, dar nu am fost acceptat de consiliul de conducere a teatrului, pentru ca nu eram din cetatean din UE. Acum, Romania este in UE, insa, pentru mine, este prea tarziu sa valorific acea oportunitate. Daca as fi fost nascut intr-o tara din Uniunea Europeana, poate as fi condus si la ora asta acel teatru, care era senzational, cu o trupa de 15 actori si doua sali. Ar fi fost un loc ideal pentru mine. Intre timp, am avut bucuria sa conduc Teatrul Bulandra, sa fac alte spectacole, dar asta ramane un regret, pentru ca n-a depins de mine. Daca n-as fi fost acceptat pentru ceea ce am facut, m-as fi resemnat. Dar faptul ca n-am fost acceptat si dupa aceea l-a preluat cineva care l-a ingropat, ma intristeaza.

- Dar ati ramas in Romania si acum sunteti directorul Teatrului Bulandra, lucru pe care credem ca nu il regretati...
- Nu regret. Dimpotriva, ma bucur sa aud, mai ales din partea unor spectatori, ca Bulandra a redevenit ceea ce era inainte de 1990. Asta este un foarte mare compliment, pentru ca inainte de 1990, Teatrul Bulandra era, dupa parerea mea, cel mai important teatru din Romania.  (sursa:mondonews)